În urmă cu aproximativ 7.000 de ani, comunitățile agrare care trăiau între Marea Neagră, Munții Carpați și Rodopi se remarcau prin construirea de așezări complexe cu o densitate ridicată, dar mai ales prin dezvoltarea extensivă a metalurgiei, incluzând capacitatea de a modela aurul și cuprul în diverse tipuri de unelte și bijuterii. Dar ce nu s-a știut până acum, arată un studiu recent al unei echipe coordonate de cercetători ai Universității din București, este faptul că aceste populații sunt probabil cele mai vechi societăți cunoscute care și-au adaptat așezările la hazardurile naturale.

Culturi remarcabile ale preistoriei europene

Comunitățile calcolitice din sud-estul Europei – mai întâi cultura Boian (cca. 5300–4700 î.e.n.), apoi cultura Gumelnița-Varna (complexul Kodjadermen-Gumelnița-Karanovo VI: 4700–3900 î.e.n.), răspândite pe teritoriile actuale ale României și Bulgariei – se numără printre cele mai avansate societăți preistorice de pe continent, remarcabile prin așezări de tip tell cu stratigrafii bogate, ierarhii sociale complexe și rețele extinse de schimb. Apogeul acestei lumi preistorice este ilustrat de tezaurul de la Varna (Bulgaria, cca. 4500 î.e.n.), cea mai veche colecție de obiecte din aur masiv descoperită până în prezent.

Premise: de la o teză de doctorat la o nouă ipoteză de cercetare

Studiul publicat în Archaeological and Anthropological Sciences a pornit de la o constatare făcută în cadrul tezei de doctorat a Cristinei Covătaru (Universitatea din București), coordonată de prof. dr. Alfred Vespremeanu-Stroe și dr. Cătălin Lazăr: analiza GIS a distribuției spațiale a așezărilor neo-eneolitice din Muntenia și Dobrogea a evidențiat o asimetrie clară între locuirea de-a lungul râurilor mari și a celor mici. Aceasta a constituit punctul de plecare al studiului de față, care și-a propus să testeze această asimetrie cu mai multe tipuri de dovezi independente. Una dintre axele centrale ale cercetării a fost Valea Călmățuiului: cel mai scurt traseu de legătură între zona deluroasă subcarpatică și lunca Dunării, traversând central Câmpia Bărăganului. O întrebare esențială se ridica: în perioada eneolitică, găzduia această vale un râu de mari dimensiuni – așa cum presupunea, acum mai bine de un secol, geograful George Vâlsan în teza sa de doctorat (1915) -, sau era și atunci un curs modest, similar cu cel actual? Răspunsul la această întrebare era crucial pentru a înțelege de ce fermierii din Epoca Cuprului au preferat să locuiască tocmai de-a lungul acestei văi.

Metoda: mai multe tipuri de dovezi în dialog

Echipa condusă de prof. Vespremeanu-Stroe – reunind geomorfologi, sedimentologi, geofizicieni, arheobotaniști și arheologi din mai multe instituții românești – a reconstituit paleogeografia luncilor inundabile din Estul Câmpiei Dunării prin metode complementare: granulometria, geochimia și conținutul organic și anorganic al sedimentelor, stabilirea cronostratigrafiei prin datare cu radiocarbon (AMS), tomografie de rezistivitate electrică (ERT), magnetometrie și analiza macrocărbunilor din sedimente. Distribuția locuirii pe insulele reziduale (popine) din luncile Buzăului, Călmățuiului și Ialomiței a constituit un indicator arheologic independent.

Datele obținute au permis reconstituirea directă a dinamicii fluviale din ultimii 10.000 ani. Rezultatele au arătat că Vâlsan avusese dreptate: sedimentele din lunca Călmățuiului păstrează urmele unui râu mult mai mare (paleo-Buzăul), activ până acum circa 8.500–8.200 de ani în urmă. Ulterior, un proces de avulsiune (schimbare bruscă a cursului) a transformat această vale largă într-o salbă de lacuri (fostele meandre ale Buzăului) traversată de un curs modest, Călmățuiul, cu peste 1.000 de ani înaintea primelor comunități eneolitice care au început apoi să o populeze intens.

Analiza locuirii pe popine a completat tabloul: în urmă cu 6.000–7.000 de ani, mai puțin de 10% dintre popinele (insulele) din luncile marilor râuri carpatice erau locuite, față de 60–70% dintre cele din vecinătatea râurilor mici. Distribuția locuirii urmărea fidel distribuția riscului la inundații.

Locuirea a urmat riscul de inundații

Comparând dinamica sedimentară a râurilor mari și mici în perioada eneolitică, echipa a documentat diferențe dramatice. Luncile marilor râuri carpatice (Dunăre, Argeș, Buzău) acumulau aproximativ jumătate de metru de sedimente pe secol — depuse rapid, în episoade distincte, semn al unor inundații periodice și violente. Râurile mici acumulau de zece ori mai puțin: 4-6 cm/secol. „Râurile mari răspund rapid la schimbările de mediu – precum creșterea nivelului Mării Negre, schimbările climatice sau defrișările – și produc evenimente extreme de tip inundații care pot îngropa sau eroda așezări întregi, în timp ce râurile mici sunt mult mai stabile și evoluează lent în timp”, explică prof. Vespremeanu-Stroe.

Deoarece Câmpia Dunării se află între munții înzăpeziți și mare, inundațiile reprezentau o amenințare majoră în perioada calcolitică: așezările puteau fi măturate, câmpurile acoperite de apă și sedimente în urma topirii zăpezilor de primăvară sau a ploilor de vară, iar creșterea susținută a nivelului Mării Negre din acea perioadă (40-60 cm/secol) ridica nivelul Dunării și al afluenților săi.

O memorie culturală a inundațiilor, transmisă de-a lungul mileniilor

Comportamentul documentat de studiu — cel mai pronunțat în Calcolitic, dar cu rădăcini probabile în Neolitic — sugerează existența unei veritabile memorii culturale a inundațiilor: o cunoaștere acumulată și transmisă din generație în generație, care a modelat în mod sistematic alegerea locurilor de așezare. Această tradiție pare să se fi estompat abia odată cu apariția comunităților Epocii Bronzului, care au adoptat strategii de locuire diferite, posibil pentru că noile grupuri sosite nu împărtășeau aceeași experiență milenară a peisajelor dunărean și pontic, dar și pentru că nivelul mării se oprise din creștere între timp.

„În lumea arheologiei, aceste culturi balcanice din Epoca Cuprului sunt bine cunoscute și apreciate. Însă noi descoperim că nu erau doar buni agricultori și iscusiți artiști în piatră și metale, ci aveau și cunoștințe solide despre mediu care le-au permis să colonizeze un teritoriu fertil dar vulnerabil la secete și să evite, sau cel puțin să minimizeze într-o manieră foarte inteligentă riscul de a fi inundate”, conchide prof. Alfred Vespremeanu-Stroe, autorul principal al studiului și cadru didactic la Facultatea de Geografie a Universității din București.

Articolul “Large Rivers, Small Rivers: Paleogeographic Evidence for Flood Memory and Settlement Strategies in Chalcolithic Communities of the Lower Danube Plain”, este semnat de Alfred Vespremeanu-Stroe, Daniel Garvăn, Cristina Covătaru, Laurențiu Țuțuianu, Mihaela Dobre, Cătălin Lazăr, Alin Frînculeasa, Adrian Cristian Ardelean, Ionel Stan, Nicolae Cruceru, Andrei Asăndulesei, Maria Ilie și Luminița Preoteasa și este disponibil în acces deschis în Archaeological and Anthropological Sciences, vol. 18, nr. 95 (2026): doi.org/10.1007/s12520-026-02479-5.

Notă editorială: Studiul, publicat în aprilie 2026 în Archaeological and Anthropological Sciences (Springer Nature), a fost remarcat de Proceedings of the National Academy of Sciences (PNAS), una dintre cele mai prestigioase publicații științifice, care i-a dedicat un articol de prezentare semnat de Amy McDermott în secțiunea Journal Club, o rubrică rezervată lucrărilor cu impact deosebit asupra comunității științifice internaționale. Materialul de față preia și dezvoltă această prezentare pentru comunitatea Universității din București. Materialul publicat de PNAS în secțiunea Journal Club poate fi accesată aici.

Credit foto: Alfred Vespremeanu-Stroe